Dor si doare

28 octombrie 2009, o zi racoroasa de toamna tarzie. Noi, 10 oameni, asteptam cu sufletul la gura venirea acasa a celui ce avea sa fie pentru aproape 2 ani, mezinul familiei, Mihaita, asa il alintam noi.

Telefoane, pregatiri, suspans, intrebari de genul: "Oare cum o arata? Cat este de mic? O fi cuminte?"... emotiile, toate sunt la interval. Alaturi de noi, patutul, hainutele, jucariile, sticlutele cu biberoane, toate il asteapta cu mult drag si nerabdare.

Odata ajunsi acasa, au avut parte de o primirefoarte calduroasa. Era ca un star. Toate privirile erau atintite asupra lui. Era atat de mic, incat iti era teama sa-l iei in brate ca nu cumva sa nu ti se strecoare printre degete. Era tare firav. O mare minune mica :) Eu am fost norocoasa, prima care l-a luat in brate, exceptand-o pe mama.

De atunci, au urmat vreo trei luni ceva mai chinuitoare, pentru toti. Incordate pentru el, si obositoare pentru mama, care ii veghea in fiecare noapte somnul, acele luni au trecut foarte repede. Era totusi un chin frumos. Dulcele chin maternal. Sub ochii nostri, ai tuturor, crestea in fiecare zi. Era ceva incredibil. Cu fiecare zi ce trecea, era tot mai mare, trasaturile fetei deveneau tot mai clare. Se facea tot mai frumos, mai dragalas.

Incepuse treptat sa stea in fundic, iar pe urma, foarte foarte repede, sa stea in picioare. Era sprinten voinicul meu. A renuntat rapid la bratele noastre. Inainte de implinirea varstei de un an, era deja pe picioarele lui. Pe 31 octombrie 2010, avea sa devina finutul meu. Incet, dar sigur, a inceput sa vorbeasca, pe limba lui ce-i drept, iar acum repeta tot ce-i spui cu aproape aceiasi exactitate. Intelege foarte bine tot ce-i transmiti. Acum are propriile initiative, cum ar fi :sa se dea dos din patut singur, imediat ce se trezeste sau inainte sa adoarma.

Poate ca acum nu stie semnificatia cuvantului "dor", dar simte dorul la fel ca noi toti. Bucuria cu care ma intampina de cate ori intram in casa (indiferent ca veneam de la munca, dupa 9 ore, sau de la magazin. dupa 10 minute) i se citea foarte limpede pe chipul sau angelic.

Astazi i s-a decis soarta. Defapt oricum ii era decisa, doar ca azi a plecat departe de noi, cei care l-am primit cu bratele deschise la externarea lui din maternitate. A plecat la o alta familie. cei care de acum inainte ii vor oferi sprijinul in orice situatie.

Pe de-o parte ma bucur ca a trebuit sa ma aflu la munca in aceasta zi. Nu-mi doream sa-l vad plecand si nici pe parintii mei intristati de despartire. Insa pe de alta parte as fi vrut sa mai primesc inca o pupa dulce dulce si apasata de la el. As fi vrut sa se mai chinuie o data sa ma cuprinda in bratelel lui, iar eu sa ma prefac ca ma doboara cu forta lui.

Imi va fi dor de zambetul lui larg cu dintisorii aia mici si albi, care parca nu erau adevarati. Imi va fi dor de galagia cu care ma trezea dimineata, la mine (ora 10-11, cand el se juca prin casa si canta si pornea jucariile sonore). Imi va fi dor sa ne jucam de-a avionul, de-a calultul, sa-i aud rasul colorat. Imi va fi dor chiar si sa-l cert atunci cand va gresi. Dor ca a plecat!!! :(

Provocare

Cred ca mai devreme sau mai tarziu, fiecare dintre noi ajunge intr-un punct in care cauta anumite raspunsuri, moment in care mediteaza putin asupra propriei fiinte. Mai cred de asemenea ca oricat de pasiv, oricat de ocupat ai fi, meriti sa reflectezi putin asupra ta, asupra deciziilor pe care le iei la fiecare pas, meriti sa te intalnesti macar o data cu tine insuti. Opreste-te oleaca din rutina ta zilnica, nu esti robot.

Incearca macar o data sa-ti intalnesti sufletul. Intoarce-l pe toate partile si vezi ce gasesti pe acolo... Renunta la intalnirea cu prietenii, la shopping-ul cu fetele, la statul in fata calculatorului ore-n sir in zadar, si du-te intr-un loc in care te simti tu mai relaxat, mai detasat de lume, lasand deoparte pana si acel telefon mobil care suna mai mereu atunci cand nu e momentul. Ai voie de data asta sa fii egoist, sa faci ceva bun pentru tine.

Consider ca a avea un prieten adevarat este o mare comoara sufleteasca. Asta nu presupune doar a avea o persoana care sa fie mereu acolo atunci cand ai tu nevoie. Cititorule draga, as vrea sa te provoc putin, sa te fac sa cauti cateva raspunsuri legate de prietenie, adevarata prietenie, sau cea pe care tu o consideri ca fiind cea mai frumoasa, mai stransa relatie. Te-ai intrebat vreodata cam cat de bun prieten esti? Care crezi ca este cel mai mare, cel mai bun lucru pe care l-ai facut vreodata pentru cineva? Unde esti de obicei atunci cand un prieten are nevoie macar de o vorba buna? Probabil ca ar trebui sa te intreb cat de mare nevoie ar trebui sa aiba cineva pentru ca tu sa vrei sa-i intinzi macar un deget. Cat sau cum apreciezi tu fiecare gest care se face pentru tine, oricat de mic ar fi el?

Incearca sa-ti raspunzi acestor intrebari si vezi daca te multumesc raspunsurile pe care ti le dai. In caz contrar, ce crezi ca ar trebui sa faci pentru a echilibra balanta prieteniei? Cu ce ai incepe? Ce ai face in cazul in care realizezi ca e prea tarziu pentru echilibru, ca ai ramas in urma de tot?

Vrea sa va spun ca m-au ajuns si pe mine acele momente in care m-am analizat mai in detaliu. Am ramas dezamagita de mine. O persoana foarte foarte draga mie, merita totul din partea mea, insa eu nu am fost acolo tot timpul. Defapt, mai mereu eram "plecata"... shame on me... Ma bucur insa de faptul ca am realizat la timp acest lucru sa mai pot repara pe unde am stricat.

Bafta si voua in autoanaliza!!!

Ioana & Dani

Ioana Si Danu from Corina Oniga on Vimeo.

Animal portraits

Renasterea

Stiu ca am absentat cam mult. Nu este tocmai o imagine, dar daca doriti, va puteti lasa imaginatia sa zburde, astfel incat sa compuna un film cu happy end. Imaginati-va ca sunteti cei mai buni regizori.

Stiu si ca v-am obisnuit mai mult cu pozele mele decat cu gandurile mele, dar acum din lipsa de material si dorinta de exprimare as vrea sa va impartasesc cateva din gandurile si starile mele. Sunt ferm sigura ca n-am sa spun nimic nou. Cu siguranta au mai fost si altii in situatia mea, si-au pus aceleasi intrebari si au gasit aproximativ aceleasi raspunsuri. Ce vreau eu, e sa stie acei oameni care au poposit candva asupra propriilor ganduri, ca ma alatur si eu in aceasta aventura, ca si eu caut raspunsuri la anumite intrebari existentiale, mai mult sau mai putin.

Incerc de cateva zile sa-mi raspund la anumite intrebari, cum ar fi: De ce ne multumim cu ceea ce primim de-a gata? Am simtit de putin timp ca incep sa ma plafonez, ca nu trebuie sa fac nimic mai mult pentru rezultate mai mari… ca e bine si asa... obtin rezultate mari cu putin efort si treaba e gata. Parca nimic nu ma motiva. In concluzie, daca se poate si asa, de ce nu? De ce sa fac mai mult? Pentru ce? Gresit. Pentru ce? In primul rand pentru mine. Pentru linistea mea. Pentru faptul ca eu sunt o luptatoare, ca eu mereu vreau mai mult, iar in al doilea rand, pentru a demonstra si celorlalti ca daca vrei sa ai ceva, trebuie sa lupti, mai mult sau mai putin. Stand cu mainile-n san, nimic nu primesti. Sau poate primesti, dar nu pentru mult timp si vine vremea cand va trebui sa recuperezi si zilele, lunile sau anii in care doar asteptai sa se intample ceva.

De ce preferam sa ne atasam de primul venit in cale, in loc sa cautam oamenii de calitate care chiar merita/ meritam sa ne stea alaturi? Ajunsa intr-un moment al vietii mele, un punct in care am cunoscut oameni noi, sau cel putin credeam ca-i cunosc, am incercat sa-mi fac noi prieteni, sa-mi alatur in aceasta “calatorie” numita viata, noi tovarasi de drum. Probabil din prea multa dorinta sau din lipsa de suflete din jurul meu m-am atasat de marea majoritate. In timp insa, am realizat ca totul e exact invers: persoanele pe care le-am privit cu un oarecare dispret poate pentru felul in care ma priveau sau pentru o impresie mai proasta pe care mi-au lasat-o la inceput, cum ca ar fi false, “goale”, ”sterse”... s-au dovedit a fi mai profunde, mai intelegatoare, mai ascultatoare si mult mai umane decat ceilalti pe care mi credeam mai apropiati. Totul a luat o cu totul alta intorsatura. Astfel incat pe moment am ramas putin miscata, ametita... bulversata. Dar mi-a trecut putin, astfel incat sa pot judeca totul cu “partile racorite ale corpului meu”. Incerc sa privesc totul in detaliu, sa iau fiecare cuvant sau gest ca pe un lucru absolut firesc si sa incep sa cunosc fiecare fiinta incepand din interiorul ei, lasand deoparte aparentele. Privind astfel, am realizat ca prea putini oameni arata ceea ce sunt ei defapt. Regretul mare e atunci cand un om bun, cu suflet mare afiseaza o masca de om dur, omul comun, preocupat doar de propria persoana, pentru care nimic nu conteaza mai mult decat sinele. Oameni buni, iesiti din turma! Lasati-va sufletele sa straluceasca! Lasati-va descoperiti!

De ce ne resemnam la gandul ca toti oamenii sunt la fel, ca nu se mai poate face nimic in lumea asta? Fiecare om are ceva deosebit atat in interior, cat si in exterior evident. De lucrul asta n-ar trebui sa ne indoim nici o clipa. Si oricum cred ca nu e un lucru nou ce v-am spus adineaori. N-ai nevoie de multa inteligenta sa iti dai seama. Trebuie doar sa cautam “sclipirea” din sufletul fiecaruia sau din ochi, ca doar ei sunt oglinda sufletului. Nimic nu este mai adevarat decat vorba aceasta. Insa cel mai frumos lucru pe care il poti realiza, poposind si cautand raspunsul la intrebarea “Cine sunt cei din jurul meu?”, este sa iti dai seama cat de bogat te poate face un prieten adevarat, un om care chiar si departe fiind, el este totusi foarte aproape si te tine de mana mereu. Eu una, am realizat ca fara acesti oameni de calitate, despre care va vorbeam, nu pot face nimic. Sunt complet neputincioasa. Am nevoie de sustinerea lor. Am nevoie sa ma incurajeze mereu. Am realizat ca traiesc prin ei si imi pare rau ca nu pot sa zic ca si “pentru ei”. Sunt slaba si asta e adevarul! Oricat as face eu pe viteaza, nu-mi iese mereu. Cu aceasta ocazie tin sa le si multumesc din suflet pentru fiecare clipa in care mi-au fost alaturi si pentru fiecare cuvant pe care mi l-au spus. De asemenea vreau sa le cer iertare pentru fiecare moment egoist in care i-as fi putut ajuta la randul meu, dar prea preocupata fiind de propriile-mi probleme n-am reusit sa o fac.

De ce suntem atat de ignoranti cu noi insine, in primul rand? De ce, fiind intr-o situatie “mizera” ne complacem si nu incercam macar sa schimbam ceva ? Adevarul este ca traim intr-o lume atat de superficiala, atat de ignoranta, incat nici nu mai sti cum ar trebui sa actionezi... sa te lasi tarat in multime, unde fiecare trage pentru el si isi urmareste propriile interese... sau sa incerci cumva sa te ridici la suprafata si daca poti sa mai tragi dupa tine pe cate unul, astfel incat sa salvezi turma de oite flamande dupa bani, faima si alte lucruri materiale? Haideti va rog, ca macar acum in preajma sarbatorilor sa apreciem mai mult lucrurile mici, mai putin vizibile cu ochiul liber. Dechideti ochii sufletului. Tratati-va sufletul si veti vedea ca si fizic va veti simti mai bine, mai impliniti. Incepeti prin a face schimbari. Incepeti prin a schimba lucrurile mici din viata voastra, cum ar fi “De azi il salut si pe batranelul care plimba zilnic cainele pe strada mea.” E o schimbare. O dovada ca se poate si altfel. Merita incercat. Si incet incet sa facem schimbari mai mari. Chiar daca nu reusim sa facem lumea mai buna, dar macar ii dam o masca mai noua care usor, se va mula dupa ea.

Curaj dragii mei, se poate!

Doc Walker - If I Fall

Cum ar putea sa nu-ti placa? ... o ador....

Monumentul ostasului roman