Stiu ca am absentat cam mult. Nu este tocmai o imagine, dar daca doriti, va puteti lasa imaginatia sa zburde, astfel incat sa compuna un film cu happy end. Imaginati-va ca sunteti cei mai buni regizori.
Stiu si ca v-am obisnuit mai mult cu pozele mele decat cu gandurile mele, dar acum din lipsa de material si dorinta de exprimare as vrea sa va impartasesc cateva din gandurile si starile mele. Sunt ferm convinsa ca n-am sa spun nimic nou. Cu siguranta au mai fost si altii in situatia mea, si-au pus aceleasi intrebari si au gasit aproximativ aceleasi raspunsuri. Ce vreau eu, e sa stie acei oameni care au poposit candva asupra propriilor ganduri, ca ma alatur si eu in aceasta aventura, ca si eu caut raspunsuri la anumite intrebari mai mult sau mai putin existentiale.
Incerc de cateva zile sa-mi raspund la anumite intrebari, cum ar fi: De ce ne multumim cu ceea ce primim de-a gata? Am simtit de putin timp ca incep sa ma plafonez, ca nu trebuie sa fac nimic mai mult pentru rezultate mai mari… ca e bine si asa... obtin rezultate mari cu putin efort si treaba e gata. Parca nimic nu ma motiva. In concluzie, daca se poate si asa, de ce nu? De ce sa fac mai mult? Pentru ce? Gresit. Pentru ce? In primul rand pentru mine. Pentru linistea mea. Pentru faptul ca eu sunt o luptatoare, ca eu mereu vreau mai mult, iar in al doilea rand, pentru a demonstra si celorlalti ca daca vrei sa ai ceva, trebuie sa lupti, mai mult sau mai putin. Stand cu mainile-n san, nu primesti nimic. Sau poate primesti, dar nu pentru mult timp si vine vremea cand va trebui sa recuperezi si zilele, lunile sau anii in care doar asteptai sa se intample ceva.
De ce preferam sa ne atasam de primul venit in cale, in loc sa cautam oamenii de calitate care chiar merita/ meritam sa ne stea alaturi? Ajunsa intr-un moment al vietii mele, un punct in care am cunoscut oameni noi, sau cel putin credeam ca-i cunosc, am incercat sa-mi fac noi prieteni, sa-mi alatur in aceasta “calatorie” numita viata, noi tovarasi de drum. Probabil din prea multa dorinta sau din lipsa de suflete din jurul meu m-am atasat de marea majoritate. In timp insa, am realizat ca totul e exact invers: persoanele pe care le-am privit cu un oarecare dispret, poate pentru felul in care ma priveau sau pentru o impresie mai proasta pe care mi-au lasat-o la inceput, cum ca ar fi false, “goale”, ”sterse”... s-au dovedit a fi mai profunde, mai intelegatoare, mai ascultatoare si mult mai umane decat ceilalti pe care ii credeam mai apropiati. Totul a luat o cu totul alta intorsatura. Astfel incat pe moment am ramas putin miscata, ametita... bulversata. Dar mi-a trecut putin, astfel incat sa pot judeca totul cu “partile racorite ale corpului meu”. Incerc sa privesc totul in detaliu, sa iau fiecare cuvant sau gest ca pe un lucru absolut firesc si sa incep sa cunosc fiecare fiinta incepand din interiorul ei, lasand deoparte aparentele. Privind astfel, am realizat ca prea putini oameni arata ceea ce sunt ei defapt. Regretul mare e atunci cand un om bun, cu suflet mare afiseaza o masca de om dur, omul comun, preocupat doar de propria persoana, pentru care nimic nu conteaza mai mult decat sinele. Oameni buni, iesiti din turma! Lasati-va sufletele sa straluceasca! Lasati-va descoperiti!
De ce ne resemnam la gandul ca toti oamenii sunt la fel si ca nu se mai poate face nimic in lumea asta? Fiecare om are ceva deosebit atat in interior, cat si in exterior, evident. De lucrul asta n-ar trebui sa ne indoim nici o clipa. Si oricum cred ca nu e un lucru nou ce v-am spus adineaori. N-ai nevoie de multa inteligenta sa iti dai seama. Trebuie doar sa cautam “sclipirea” din sufletul fiecaruia, sau din ochi, ca doar ei sunt oglinda sufletului. Nimic nu este mai adevarat decat vorba aceasta. Insa cel mai frumos lucru pe care il poti realiza, poposind si cautand raspunsul la intrebarea “Cine sunt cei din jurul meu?”, este sa iti dai seama cat de bogat te poate face un prieten adevarat, un om care chiar si departe fiind, el este totusi foarte aproape si te tine de mana mereu. Eu am realizat ca fara acesti oameni de calitate, despre care va vorbeam, nu pot face nimic. Sunt complet neputincioasa. Am nevoie de sustinerea lor. Am nevoie sa ma incurajeze mereu. Am realizat ca traiesc prin ei si imi pare rau ca nu pot sa zic ca si “pentru ei”. Sunt slaba si asta e adevarul! Oricat as face eu pe viteaza, nu-mi iese mereu. Cu aceasta ocazie tin sa le si multumesc din suflet pentru fiecare clipa in care mi-au fost alaturi si pentru fiecare cuvant pe care mi l-au spus. De asemenea, vreau sa le cer iertare pentru fiecare moment egoist in care i-as fi putut ajuta la randul meu, dar prea preocupata fiind de propriile-mi probleme n-am reusit sa o fac.
De ce suntem atat de ignoranti cu noi insine, in primul rand? De ce, fiind intr-o situatie atipica sau neplacuta ne complacem si nu incercam macar sa schimbam ceva? Adevarul este ca traim intr-o lume atat de superficiala, atat de ignoranta, incat nici nu mai sti cum ar trebui sa actionezi... sa te lasi tarat in multime, unde fiecare trage pentru el si isi urmareste propriile interese... sau sa incerci cumva sa te ridici la suprafata si daca poti sa mai tragi dupa tine pe cate unul, astfel incat sa salvezi turma de oite flamande dupa bani, faima si alte lucruri materiale? Va invit, ca macar acum in preajma sarbatorilor sa apreciem mai mult lucrurile mici, mai putin vizibile cu ochiul liber. Dechideti ochii sufletului. Tratati-va sufletul si veti vedea ca si fizic va veti simti mai bine, mai impliniti. Incepeti prin a face schimbari. Incepeti prin a schimba lucrurile mici din viata voastra, cum ar fi “De azi il salut si pe batranelul care plimba zilnic cainele pe strada mea.” E o schimbare. O dovada ca se poate si altfel. Merita incercat. Si incet, incet sa facem schimbari mai mari. Chiar daca nu reusim sa facem lumea mai buna, dar macar ii dam o masca mai noua care usor, se va mula dupa ea.
Curaj dragii mei, se poate!
“ Fotografia este arta de a fura timpului o firimitura de clipa.” - Andreea Trifu
Postări
1 comentarii:
Corina, imi era dor de atitudinea asta a ta. Si mi-e atat de ciuda ca a trecut atata timp pana sa o revad. Asta e Corina pe care eu o stiu. Cu ea pierdeam ore in sir, pe chat, ori la o ciocolata calda, ori intr-o plimbare printre fulgii de nea, schimband ganduri si pareri despre orice, despre lumea asta pe care nu o intelegem...
Asteptarea e grea, atunci cand astepti ca ceva sa se intample in cursul vietii tale, fara sa actionezi in directia asta. Suntem atat de priceputi in a da sfaturi altora, dar cand e vorba sa le punem in practica pentru noi, parca nu ai au valoare si nimic nu mai functioneaza.
Un lucru am invatat eu... cu cat iti focalizezi atentia asupra lucrurilor negative din viata ta, cu atat mai mult le atragi asupra ta... si cu cat le vei resimti mai mult, cu atat mai nefericit vei fi. E Legea atractiei universale. In schimb, cel mai bun lucru pe care-l putem face e sa ne concentram asupra aspectelor pe care le dorim materializate in cursul vietii noastre. Si nu doar sa ne gandim la ele, ci sa incercam sa le "traim", la inceput macar fictiv, ca emotiile pe care le traiesti sa declanseze un impuls in a face ceva.
Corina, la fel e si in cazul meu. Sunt constient de "planul" pe care l-am evidentiat mai sus, dar nici eu nu fac prea multe in privinta asta. De ce? Imi place cum ai accentuat faptul ca avem nevoie de oameni de toate tipurile cu care sa interactionam, ca atunci cand defectele sau calitatile acestora ies la iveala sa avem ce invata din experienta traita in preajma lor. Pentru ca viata nu va putea fi roz la nesfarsit. Si, din pacate, suntem inconjurati nu doar de oameni de calitate. Insa, ceea ce e mai important e sa stii sa extragi esentialul din fiecare. Gandeste totul ca un experiment. SI nu lasa ca esecurile altora sa te afecteze. In schimb incearca sa gasesti solutii pentru cazul in care vei fi pusa si tu intr- situatie asemanatoare, chiar daca e vorba de un esec profesional sau emotional. Nu exista oameni de succes sau oameni sortiti esecului. Exista doar oameni care stiu sau nu stiu sa lase deoparte negativismul, pentru ca nimic bun nu va aduce in viata noastra niciodata.
E simplu sa vorbesti, e simplu sa nascocesti idei, planuri, conceptii despre viata... Dar cate din acestea se vor dovedi castigatoare? Sau cat timp va trece pana vom gasi combinatia castigatoare? Stii cu siguranta gandirea lui Edison, cel care a inventat becul. Atunci cand a realizat ca a esuat de mii de ori, singurul lui gand a fost acela ca a gasit mii de metode in care NU functioneaza becul. Asa e si in viata. Este un proces permanent de testare, corectare, îmbunătăţire, creare, înlocuire, schimb de informaţii, investiţie pe mulţi ani etc... Ce facem noi aici e un schimb de pareri, de experiente prin care unii sau altii am incercat sa ne imbunatatim stilul de viata, de socializare... Toti avem nevoie de asta. Si eu am nevoie de asta. De parerile oamenilor. SI de multe ori apelez la persoane pe care nu le cunosc si comunic cu ei, prin schimburi de idei, ideologii, pareri. Cand, in schimb, daca toate astea le-as face cu cei pe care, candva, i-am simtit aproape, m-as simti mult mai implinit. Pentru ca ei ma cunosc mai bine si pot sa ma critice intr-un mod constructiv. Uite, de exemplu, eu te critic pentru faptul ca esti mult prea introvertita. Partea buna a unui introvertit este ca are o gandire profunda si originala, se remarca prin integritate, sunt foarte buni ascultatori si au o atentie concentrata. Calitati pe care eu le-am vazut si la tine.
Nu stiu sa inchei. O sa spun doar atat: welcome back Corina :)
Trimiteți un comentariu