Dor si doare

28 octombrie 2009, o zi racoroasa de toamna tarzie. Noi, 10 oameni, asteptam cu sufletul la gura venirea acasa a celui ce avea sa fie pentru aproape 2 ani, mezinul familiei, Mihaita, asa il alintam noi.

Telefoane, pregatiri, suspans, intrebari de genul: "Oare cum o arata? Cat este de mic? O fi cuminte?"... emotiile, toate sunt la interval. Alaturi de noi, patutul, hainutele, jucariile, sticlutele cu biberoane, toate il asteapta cu mult drag si nerabdare.

Odata ajunsi acasa, a avut parte de o primire foarte calduroasa. Era ca un star. Toate privirile erau atintite asupra lui. Era atat de mic, incat iti era teama sa-l iei in brate ca nu cumva sa nu ti se strecoare printre degete. Era tare firav. O mare minune mica :) Eu am fost norocoasa, prima care l-a luat in brate, exceptand-o pe mama.

De atunci, au urmat vreo trei luni ceva mai chinuitoare, pentru toti. Incordate pentru el, si obositoare pentru mama, care ii veghea in fiecare noapte somnul. Insa acele luni au trecut foarte repede. Era totusi un chin frumos. Dulcele chin matern. Sub ochii nostri, ai tuturor, crestea in fiecare zi. Era ceva incredibil. Pe zi ce trece, trasaturile fetei deveneau tot mai clare. Se facea tot mai frumos, mai dragalas.

Incepuse treptat sa stea in fundic, iar pe urma, foarte repede sa stea in picioare. Era sprinten voinicul meu. A renuntat rapid la bratele noastre. Inainte de implinirea varstei de un an, era deja pe picioarele lui. Pe 31 octombrie 2010, avea sa devina finutul meu. Incet, dar sigur, a inceput sa vorbeasca, pe limba lui ce-i drept, iar acum repeta tot ce-i spui cu aproape aceiasi exactitate. Intelege foarte bine tot ce-i transmiti. Acum are propriile initiative, cum ar fi: sa se dea jos din patut, imediat ce se trezeste sau inainte sa adoarma.

Poate ca acum nu stie semnificatia cuvantului "dor", dar simte dorul la fel ca noi toti. Bucuria cu care ma intampina de cate ori intram in casa se citea foarte limpede pe chipul sau angelic.

Intr-un final a sosit si acel inevitabil moment in care, micutul meu trebuia sa se alature unei alte familii care ii va fi punct de sprijin in momentele de cumpana pe care le va intampina in viata. Faptul ca nu am asistat la aceasta trista despartire, mi-a usurat oarecum situatia. Nu-mi doream sa-l vad plecand. Insa, pe de alta parte, as fi vrut sa mai primesc inca o "pupa dulce, dulce si apasata" de la el. As fi vrut sa se mai chinuie o data sa ma cuprinda in brate, iar eu sa ma prefac ca ma doboara cu forta lui.

Imi va fi dor de zambetul lui larg cu dintisorii aia mici si albi, care parca nu erau adevarati. Imi va fi dor de galagia cu care ma trezea dimineata, cand se juca prin casa, canta si pornea toate jucariile sonore. Imi va fi dor sa ne jucam de-a avionul, de-a calultul si sa-i aud rasul colorat.