Animal portraits

Renasterea

Stiu ca am absentat cam mult. Nu este tocmai o imagine, dar daca doriti, va puteti lasa imaginatia sa zburde, astfel incat sa compuna un film cu happy end. Imaginati-va ca sunteti cei mai buni regizori.

Stiu si ca v-am obisnuit mai mult cu pozele mele decat cu gandurile mele, dar acum din lipsa de material si dorinta de exprimare as vrea sa va impartasesc cateva din gandurile si starile mele. Sunt ferm convinsa ca n-am sa spun nimic nou. Cu siguranta au mai fost si altii in situatia mea, si-au pus aceleasi intrebari si au gasit aproximativ aceleasi raspunsuri. Ce vreau eu, e sa stie acei oameni care au poposit candva asupra propriilor ganduri, ca ma alatur si eu in aceasta aventura, ca si eu caut raspunsuri la anumite intrebari mai mult sau mai putin existentiale.

Incerc de cateva zile sa-mi raspund la anumite intrebari, cum ar fi: De ce ne multumim cu ceea ce primim de-a gata? Am simtit de putin timp ca incep sa ma plafonez, ca nu trebuie sa fac nimic mai mult pentru rezultate mai mari… ca e bine si asa... obtin rezultate mari cu putin efort si treaba e gata. Parca nimic nu ma motiva. In concluzie, daca se poate si asa, de ce nu? De ce sa fac mai mult? Pentru ce? Gresit. Pentru ce? In primul rand pentru mine. Pentru linistea mea. Pentru faptul ca eu sunt o luptatoare, ca eu mereu vreau mai mult, iar in al doilea rand, pentru a demonstra si celorlalti ca daca vrei sa ai ceva, trebuie sa lupti, mai mult sau mai putin. Stand cu mainile-n san, nu primesti nimic. Sau poate primesti, dar nu pentru mult timp si vine vremea cand va trebui sa recuperezi si zilele, lunile sau anii in care doar asteptai sa se intample ceva.

De ce preferam sa ne atasam de primul venit in cale, in loc sa cautam oamenii de calitate care chiar merita/ meritam sa ne stea alaturi? Ajunsa intr-un moment al vietii mele, un punct in care am cunoscut oameni noi, sau cel putin credeam ca-i cunosc, am incercat sa-mi fac noi prieteni, sa-mi alatur in aceasta “calatorie” numita viata, noi tovarasi de drum. Probabil din prea multa dorinta sau din lipsa de suflete din jurul meu m-am atasat de marea majoritate. In timp insa, am realizat ca totul e exact invers: persoanele pe care le-am privit cu un oarecare dispret, poate pentru felul in care ma priveau sau pentru o impresie mai proasta pe care mi-au lasat-o la inceput, cum ca ar fi false, “goale”, ”sterse”... s-au dovedit a fi mai profunde, mai intelegatoare, mai ascultatoare si mult mai umane decat ceilalti pe care ii credeam mai apropiati. Totul a luat o cu totul alta intorsatura. Astfel incat pe moment am ramas putin miscata, ametita... bulversata. Dar mi-a trecut putin, astfel incat sa pot judeca totul cu “partile racorite ale corpului meu”. Incerc sa privesc totul in detaliu, sa iau fiecare cuvant sau gest ca pe un lucru absolut firesc si sa incep sa cunosc fiecare fiinta incepand din interiorul ei, lasand deoparte aparentele. Privind astfel, am realizat ca prea putini oameni arata ceea ce sunt ei defapt. Regretul mare e atunci cand un om bun, cu suflet mare afiseaza o masca de om dur, omul comun, preocupat doar de propria persoana, pentru care nimic nu conteaza mai mult decat sinele. Oameni buni, iesiti din turma! Lasati-va sufletele sa straluceasca! Lasati-va descoperiti!

De ce ne resemnam la gandul ca toti oamenii sunt la fel si ca nu se mai poate face nimic in lumea asta? Fiecare om are ceva deosebit atat in interior, cat si in exterior, evident. De lucrul asta n-ar trebui sa ne indoim nici o clipa. Si oricum cred ca nu e un lucru nou ce v-am spus adineaori. N-ai nevoie de multa inteligenta sa iti dai seama. Trebuie doar sa cautam “sclipirea” din sufletul fiecaruia, sau din ochi, ca doar ei sunt oglinda sufletului. Nimic nu este mai adevarat decat vorba aceasta. Insa cel mai frumos lucru pe care il poti realiza, poposind si cautand raspunsul la intrebarea “Cine sunt cei din jurul meu?”, este sa iti dai seama cat de bogat te poate face un prieten adevarat, un om care chiar si departe fiind, el este totusi foarte aproape si te tine de mana mereu. Eu am realizat ca fara acesti oameni de calitate, despre care va vorbeam, nu pot face nimic. Sunt complet neputincioasa. Am nevoie de sustinerea lor. Am nevoie sa ma incurajeze mereu. Am realizat ca traiesc prin ei si imi pare rau ca nu pot sa zic ca si “pentru ei”. Sunt slaba si asta e adevarul! Oricat as face eu pe viteaza, nu-mi iese mereu. Cu aceasta ocazie tin sa le si multumesc din suflet pentru fiecare clipa in care mi-au fost alaturi si pentru fiecare cuvant pe care mi l-au spus. De asemenea, vreau sa le cer iertare pentru fiecare moment egoist in care i-as fi putut ajuta la randul meu, dar prea preocupata fiind de propriile-mi probleme n-am reusit sa o fac.

De ce suntem atat de ignoranti cu noi insine, in primul rand? De ce, fiind intr-o situatie atipica sau neplacuta ne complacem si nu incercam macar sa schimbam ceva? Adevarul este ca traim intr-o lume atat de superficiala, atat de ignoranta, incat nici nu mai sti cum ar trebui sa actionezi... sa te lasi tarat in multime, unde fiecare trage pentru el si isi urmareste propriile interese... sau sa incerci cumva sa te ridici la suprafata si daca poti sa mai tragi dupa tine pe cate unul, astfel incat sa salvezi turma de oite flamande dupa bani, faima si alte lucruri materiale? Va invit, ca macar acum in preajma sarbatorilor sa apreciem mai mult lucrurile mici, mai putin vizibile cu ochiul liber. Dechideti ochii sufletului. Tratati-va sufletul si veti vedea ca si fizic va veti simti mai bine, mai impliniti. Incepeti prin a face schimbari. Incepeti prin a schimba lucrurile mici din viata voastra, cum ar fi “De azi il salut si pe batranelul care plimba zilnic cainele pe strada mea.” E o schimbare. O dovada ca se poate si altfel. Merita incercat. Si incet, incet sa facem schimbari mai mari. Chiar daca nu reusim sa facem lumea mai buna, dar macar ii dam o masca mai noua care usor, se va mula dupa ea.

Curaj dragii mei, se poate!